Bietele emoticoane...

Satule de controverse online, emoticoanele cedeaza psihic si se sinucid:



Alex, Nihasa, uite ce tragedie ati provocat...
PS: Tre' sa recunosc ca sunt o inraita utilizatoare de emoticoane, pana la stadiul de dependenta si abuz. Asa ca o asemenea pierdere ma afecteaza intr-un hal de nedescris.

Read more...

Confessions of a Shopaholic (2009)

OK, pentru cine n-a citit nicio carte din Shopaholic Series, ar putea fi o comedie romantica acceptabila. In rest, e o prelucrare consumerista, tipic americana, a cartii lui Sophie Kinsella.

Cartea e rezonabil condimentata cu umor si neprevazut, filmul nu. Personajul principal e Rebecca Bloomwood (Isla Fisher), o Bridget Jones wannabe ce poarta dupa ea, pe parcursul a 90 de minute, sindromul dependentei de cumparaturi, ajungand la Shopaholics Anonymous dupa ce exagereaza in investitii vestimentare fara acoperire. Singurul aspect fast e sincronizarea mesajului de downshifting cu criza mondiala din lumea reala. Restul e de umplutura, cu tot cu idila care se naste intre ea si Hugh Dancy (un fel de sosie a lui Colin Firth, actorul care joaca personajul principal masculin in Bridget Jones's Diary).

Desi accentul se pune pe excese vestimentare, nu am gasit nici o tinuta care sa se compare cu cele etalate de Sarah Jessica Parker in Sex and the City. Ceea ce ma face sa cred ca Rebecca isi cheltuia banii degeaba. Cam ca si audienta care si-a platit biletul la acest film.

Read more...

Idiocracy (2006)

Luke Wilson ( Legally Blonde. Anchorman) joaca rolul americanului absolut mediocru care este implicat intr-un proiect militar de criogenizare, alaturi de o prostituata. Experimentul esueaza si, in loc sa revina un an mai tarziu asa cum fusese prevazut initial, subiectii se trezesc in 2505 si descopera ca omenirea a devenit leaganul prostiei si retardarii. Recoltele nu cresc pentru ca sunt stropite cu bautura energizanta in loc de apa, Oscarurile sunt castigate de filme despre basini, sistemul juridic seamana cu emisiunile lui Jerry Springer iar presedintele SUA este un negru "all muscle - no brains", la fel de imbecil ca natiunea pe care o conduce. In scurt timp, musafirul din alte vremuri devine liderul intelectual al lumii in care a aterizat si, sub indrumarea sa, omenirea face primii pasi timizi spre redresare.

Umorul negru care abunda in Idiocracy il face o vizionare usoara dar moralista, pigmentata generos cu trimiteri la starea actuala a poporului american.  Ce m-a distrat: faptul ca in 2006 a existat viziunea despre presedintele american de culoare, vazut ca erou national, care pretinde solutii imediate pentru redresarea economiei de la oameni mai inteligenti ca el.

Read more...

Ultimul drum (poveste cu o usa caritabila)

"Oameni buni, vine sfarsitul lumii", ofta nea Ion spre toata lumea si spre nimeni in special, intrand in carciuma unde-si facea veacul. Obisnuitii locului il salutara cu un mormait. Nea Ion, client vechi al inmormantarilor si pomenilor aferente, venise sa-si ajute digestia cu un rachiu.
"De ce, mosule?" il saluta un cunoscut, plictisit de fata de masa patata pe care se chinuise pana atunci zadarnic sa o curete cu unghia.
"Am ramas fara usa la casa, de-aia."
"Te pradara hotii?"
"Nu, Doamne pazeste. Desi in afara de radioul cu butoane si pestele de cristal de pe el, n-ar avea ce sa-mi ia. Da' eram singurul ramas in bloc fara usa metalica. Deh, pensie mica, lipsa de posibilitati...."
"Si de ce sa vina sfarsitul lumii ca n-ai matale usa metalica la apartament? "
"Numai ciudatenii se intampla in zilele noastre! Il stii vecinul ala al meu care a murit acum trei zile? Ala care facuse ciroza din cauza tuicii de casa? Il inmormantara azi, sa-i fie tarana usoara." Nea Ion facu o pauza de efect in timp ce interlocutorul salta o spranceana. "Da-i facura cosciug fara manere, bata-i vina de hoti, ca asa se face comertu' in ziua de azi, pe furate. Nici rudele nu si-au dat seama . L-au primenit frumos, l-au bagat in cosciug si l-au bocit in casa cum se cuvine. Am fost si eu la priveghi, aveau niste fursecuri"... divaga nea Ion visator spre subiecte de interes gastronomic.
"Dumnezeu sa-l odihneasca, da' ce legatura are cu usa matale?" Ascultatorul dadea semne de plictiseala si-si intorsese parte din interes spre fata de masa.
"Stii ca blocul meu e aproape de cimitir", continua nea Ion netulburat. "Ca nimeni nu inchiriaza papuc sau camion, cara mortul pe umeri si-l tin pe manerele alea. Da' cand sa-l scoata din apartament, al naibii sicriu fara manere, tare aluneca. Lucru necurat, zici ca mortu' nu voia sa plece. L-au scapat de doua ori pe jos inca dinainte sa sa iasa din casa, pana a inceput vaduva lui sa tipe ca ii chinuie barbatul. De parca ar mai fi avut cum sa sufere...Bre, mai adu-mi un rachiu de-asta, ca simt ca ma ia asa un greu la ficat", ii ceru carciumarului care stia perfect cata greutate ducea ficatul povestitorului. "Atunci s-au trezit baietii lui destepti cu ideea sa-l duca cu usa pana in cimitir. Si cum toata lumea in bloc in afara de mine are usa metalica, greu de scos si de carat, m-au potopit cu rugaminti. Ca sa le dau usa, ca fac o fapta buna, ca in amintirea mortului. Pai ce-i datoram eu mortului, in afara de aia doua sute de mii pe care n-am apucat sa-i mai dau? Da' nevasta-mea a inceput sa stoarca lacrimi, ca asa e crestineste, ca daca il scapa pe strada? Si cand se pune ea pe bazait, nu mai e chip s-o scoti la capat.... Asa am ramas eu fara usa la casa. Bre, l-au si legat de ea, cu cosciug cu tot, de zici ca-l duceau la cimitirul de nebuni. Intorcea lumea capul pe strada, sa-i vada pe natarai cum carau mortul cu usa.  Numai ca la cimitir, prinsi de cantarea popii, au uitat sa-l mai dezlege. L-au ingropat cu usa mea cu tot."
Oftand, nea Ion se ridica sa plece. "Ma duc in targ sa gasesc vreun tamplar ceva. Sa-mi faca o usa noua, sa nu stau ca in satra".
Interlocutorului parca nu-i venea a crede tarasenia. "Si cum, nea Ioane, i-ai lasat sa-ti ingroape usa?"
"Pai vezi matale, eu am vrut sa mi-o iau inapoi. Da' mi-am adus aminte dupa aia ca n-am scos placuta cu numele de familie de pe usa inainte sa le-o dau. Asa a plecat pe lumea ailalta, cu fam.Popescu scris pe ea. Si m-am gandit ca poate ne-o pomeni si pe noi mortul cumva - pe mine, pe nevasta-mea si pe copii. Sa ne puna o vorba buna pe lumea ailalta la toata familia. Nu de alta, dar stii cum se spune... cu o moarte toti suntem datori!"
Aceasta povestire a fost scrisa pentru a participa la concursul de pe www.depozitdeusi.ro/blog (www.depozitdeusi.ro)

Read more...

Cosmar

Nu, n-are legatura cu VisUrat. E un filmulet pe care l-am primit pe mail si despre care, initial, mi s-a parut ca seamana cu Signs prin felul in care comunica cele doua personaje.



La final m-am prins ca e cu totul alta treaba.

Read more...

Signs

Cocktail de emotii exprimate non-verbal...

L-am vazut la Mos Califar pe blog si am zis ca trebuie neaparat sa-l am si eu. Doispe minute de film de calitate cu care m-am delectat dimineata tarziu si in care m-am regasit partial.

Enjoy.

Read more...

Poveste

Mica poveste scrisa de mine acum cativa ani, despre o scurta idila pe internet, ai caror protagonisti nu se intalnesc niciodata dar se plac fulgerator online, chatuiesc cateva zile pana cand ea afla ca el e insurat si etica o obliga sa inchida fereastra de conversatie....

Inchise calculatorul de la buton, fara sa se mai oboseasca sa urmeze comenzile de pe monitor ca sa se inchida ca lumea... la ora asta nu mai avea chef sa menajeze nimic.

Casa mirosea a aer statut si a fum de tigara acum, in primele ore ale diminetii...si i se parea ca peretii se sprijina pe ea, greoi, ca daca nu ar fi acolo, sustinandu-i cu privirea, s-ar pravali, subreziti si batrani. Pana si aerul de afara, care navalise inauntru cand deschisese fereastra, parea opac si prafuit...si toata amorteala asta ce o inconjura netulburata purta cu ea tacerea orasului care inca isi savura ultimele clipe de pasiune nocturna, netrezita la realitatea zilelor consumate tipic urban, in tramvaie, scari de bloc, supermarketuri sau birouri invelite in sticla. Orasul care isi deschisese bratele sa o primeasca acum cativa ani, numai ca sa le inchida intr-o imbratisare stransa in care se trezise subtil prizoniera si din care nu stia cum sa evadeze. Orasul care a iubit-o atat incat n-a vrut sa o lase sa plece, momind-o cu oportunitati frumos decorate dar fara substanta: job, casa, masina, tumult de capitala periferic europeana. Un carusel pornit vijelios care a incetinit pe parcurs, pentru a se transforma in final intr-un leagan ce scartaie a rutina.

Ar fi vrut sa nu mai fie nevoita sa mai doarma niciodata, sa ia un medicament sau sa faca o injectie care sa o tina treaza cativa ani, fara pauze de somn nedorite. Traise atata vis in ultima vreme incat gandul ca ar mai putea visa ii provoca un rau organic. “Ce schimbare brusca”, se gandi. Cu cateva ore in urma stapanea lumea, o lume care pornea de la hotarele fiintei ei si se intindea departe, departe, dincolo de tari si orase. "De ajuns!" Isi simtea capul de plumb, o vena pulsand la tampla i se arata din oglinda ca un ticait de ceas, marcand minute in sir de privit in gol la imaginea reflectata a propriei persoane. Parca ar fi baut cateva sticle de vin prost, si totusi nu facuse decat sa fumeze nesfarsit de mult, sa adune scrumiere intregi de chistoace pe care apoi sa le verse in cosul de gunoi si sa o ia de la capat. Se smulse din fata oglinzii si se duse in bucatarie. Deschizand dulapul de sub chiuveta de inox se uita in cos: parca de acolo ii ranjea insasi viata. Resturile de tigari tronau ca o evidenta a noptii ce isi dadea duhul - raspandite uniform in lacasul de plastic al sacului negru si lucios. "Cancer", gandi. "Ironie", isi aduse aminte apoi.

Asezata pe marginea patului, rememora acum ultima lui privire, aruncata cu durere din usa, peste umar, inainte de pasul care l-ar fi trecut dincolo de viata ei, peste pragul ridicat la rang de granita intre ea si realitatea de afara. Se uitase rugator: “Nu ma intelegi…incearca sa ma intelegi” si ea ramasese impietrita pe scaun, cu tamplele in maini, concentrandu-se sa poata intrerupe contactul vizual, sa nu se mai uite la el, sa nu-i mai sustina privirea. Sa sfarame calea pe care calatorisera atatea ganduri si senzatii. In mod ironic, tot ce-i venise in minte in secundele care abia se tarau era cantecul lui Hrusca, auzit in copilarie: “De la mine pan-la tine / Numai rauri de-ape line / Ochii tai…” Intre ochii lor era acum un rau de lava. “Nu sunt un om rau” staruise el fara convingere. “Stiu” ar fi vrut ea sa-i spuna, sa il asigure, sa il convinga ea pe el, asa cum de multe ori facuse, iubitoare... Dar tamplele ii strangeau mainile si ea nu si le putea misca, se gandise ca de obicei e invers, tamplele ti le strangi in maini nu?...ori ea isi simtea palmele captive…Prizoniere ale creierului. “Nu te pot chema inapoi” incercase ea sa-i transmita din ochi. Drumul acela pe care il batusera mii de chemari se inchisese…. “Vino singur” mai voia sa-i spuna, dar usa se trantise deja in urma lui. Nu el o trantise, nu facuse deloc zgomot, dar ea auzise corpul metalic al usii rasunand cu putere, punand punct, asezand un semn de exclamare la sfarsit. Sfarsitul a ceea ce fusese povestea lor.


Hm. Cine a ales cuvantul “poveste” pentru a descrie relatia dintre un barbat si o femeie avusese probabil in cap imaginea lor: el si ea, impreuna. Desprinsi din basmele cu Feti Frumosi si Ilene Cosanzene, sau mai degraba cu regi si cu printese…Nobili, frumosi, nebuni. Oare el fusese urat inainte sa o cunoasca? Oare ea fusese neatragatoare inainte sa se oglindeasca in chipul lui precum facuse Narcis cu apa lacului, gasindu-se deodata frumoasa precum eroul din legenda?....dar cine mai stia viata de dinainte, si mai ales cine si-ar fi dorit sa isi aduca aminte de ea? Cata vreme au fost ei doi impreuna, timpul s-a oprit in loc, incremenit in adoratie fata de acest cuplu care il sfida de parca ar fi stiut secretul Eternitatii. Si Eternitatea fusese inchisa in captivitatea catorva zile. Cate?...doua sau trei?…sau doua sau trei mii?…

Isi simtise jumatate de viata petrecandu-se alaturi de el, se bucurasera de Craciunuri ninse, de veri arzand in soare torid, de inceputuri de zile cu aroma de cafea aburinda pe care el i-o adusese de mii de ori la pat, cu acelasi zambet de dimineata pe chip, fericit sa inceapa o zi cu ea… de seri in care se uitasera unul la altul fascinati ore in sir, fara sa se atinga, fara sa scoata un sunet, pierzandu-se fiecare in privirea celuilalt si schimband mii de mesaje fara ca o singura vorba sa strapunga tacerea ce ii pazea mandra, garda de corp ad-hoc a unui rege si a unei printese. Fusesera in vacante impreuna si dansasera pe plaja rock-and-roll nebun, pentru ca mai apoi sa topeasca in saruturi toate acordurile de cantece pe care le adunasera o data cu scoicile de la malul marii…Iar la munte zapada fiecarei ierni le facuse cadou bulgari cu care sa se bata razand si fulgi pe care sa ii priveasca linistiti, tacuti, deplini.

Si mai presus de orice sentiment, trupurile lor imbratisate in fiece noapte. Sete si foame de carnea si sangele celuilalt, potolita in ceasuri de pasiune nebuna, dezlantuita parca din magie. Se regaseau mereu, un Adam si o Eva care muscau din fructul delicios al iubirii carnale, primii si singurii oameni de pe pamant, fara de care intreaga omenire n-ar fi fost posibila, doi nerusinati pasind tot mai departe pe taramul iubirii pana cand deveneau o singura fiinta ancorata in ea insasi. Orgasme ce zguduiau vazduhul ii aruncau in al noualea cer doar pentru a-i cobori vijelios inapoi in realitate, transpirati, tremurand, tinandu-se in brate ca pe comori pretioase, ca si cum fiecare si-ar fi tinut in palme propria inima.

A ei era acum de piatra, zvacnind inauntru, strivindu-o. Ziua incepuse de ceva vreme, stia asta pentru ca auzea cum vecina ei de palier isi incuie grijulie usa de la apartament si se indreapta spre scarile blocului. De obicei asta nu se intampla inainte de ceasul 9 al diminetii. Patru ore zburasera ca o singura clipa: Eternitatea isi revendica tributul pentru captivitatea in care se aflase pana atunci. Timpul incepuse din nou sa curga, furios ca fusese oprit in loc, alergand sa recupereze tot ceea ce ei doi furasera. Tintui scrumiera cu privirea: se umpluse la loc. “Cancer” gandi. “Ironie”, isi aduse iar aminte.

De ce ironie? Oare pentru ca stiuse din prima clipa cand il vazuse, de fapt dinainte sa-l vada cu adevarat, din vremea cand pentru ea, el nu era decat o frantura de soapta si o frantura de vis? Calm si cu convingere, ignorase tipatul launtric ce o avertiza ca tot ce face e sa-l imprumute de la cineva, si parase toate semnele care periodic, neobosite, ii atineau calea doar pentru a-i mai arata o data adevarul stiut de amandoi. Vreme de zeci de ceasuri sau zeci de ani, nu intrebase nimic, stiind ca raspunsul va aduce cu el un final taios si nedorit. Ba dimpotriva: sfidase brav evidenta. “Nu e decat un vis” era refrenul care ii asigura o constiinta nepatata si o inima intacta, animata de o iubire pe care o trimitea de fiecare data in oniric…. Si Iubirea i se intorcea de fiecare data ca un bumerang in cele mai concrete colturi ale realitatii incercand sa ii arate ca nu poate fi prizoniera unui vis. “Te iubesc asa cum stiu ca stii ca se poate iubi” ii spusese el in noaptea adevarului. I-l ceruse singura, invinsa de o morala pe care nu si-ar fi dorit-o. Acum morala biruise si avusese grija sa o faca astfel incat sa doara…

Flash-back. Chipul lui, odinioara imbujorat de dragoste, avea acum o paloare cadaverica. Ii simtea cuvintele innodandu-se in gat si ii vedea ochii de jar inotand in lacrimi. Lacrimi? Uitase gustul lor. Se aplecase sa i le sarute pe ale lui si deodata le gasise pe ale ei…la fel de fierbinti, la fel de limpezi, lacrimile lor se amestecasera la fel cum altadata li se uneau trupurile in inclestarea pasiunii. Erau ultimele clipe impreuna, era dureros de constienta de asta si numarandu-le, intelese ca trebuie sa faca ceva. “Ok…trebuie sa pleci” Cuvintele ei rasunasera singure, ca o sentinta. Se uitase la el si gasise confirmarea tacita in gesturile cu care el se ridicase de langa ea. Nici o cearta, nici un protest. Frumos ca si inceputul, frumos ca povestea lor, finalul se petrecea firesc, semn ca asta trebuia sa se intample. “Nu poate sa doara mai tare” gandise ea in timp ce il vedea indepartandu-se, zece centimetri, treizeci de centimetri, doi metri si apoi in cadrul usii, gata sa iasa din viata ei, din viata lor. Si apoi….se oprise. Se intorsese si o privise, fara un cuvant, si privirea lui il implora sa nu-l condamne, sa-l inteleaga, sa-l ierte.

“Dumnezeule” gandi ea acum, “eu ar fi trebuit sa-mi cer iertare. Am stiut mereu. Faptul ca am tacut nu ma face mai putin vinovata”. Privi in jur, nu mai avea cui sa-si ceara iertare. Casa in care rasunasera de atatea ori rasete pline acum rezona a cavou, in timp ce Ratiunea i se revolta: “A fost doar un vis. Visele nu au voie sa te afecteze pentru ca tu esti reala! Nu esti vinovata, pentru ca nu s-a intamplat nimic! Si peste jumatate de ora pleci la serviciu. Haide, aranjeaza-te un pic, arati execrabil! Si de acum iti interzic sa mai fumezi pentru ca ne face rau la amandoua. Ce haine ai de gand sa porti azi?” Avalansa de ganduri o inviora un pic, Ratiunea ei functiona ireprosabil de fiecare data. Unde o lasase pana atunci? Avea dreptate, nimic nu era real, totul fusese doar un vis, iar el, iubitul ei, nu mai exista pentru ca nu-i mai dadea ea voie sa existe. In fond, era atat de simplu. In cateva minute totul s-ar fi terminat, aerul ar fi devenit respirabil, soarele ar fi stralucit cu putere pe cer si ochii ei s-ar fi limpezit ca prin farmec.

Inspira adanc – stia ce trebuie sa faca. Inainta cu pasi repezi pe covorul care ii absorbea pasii, alintandu-i talpile, pana la calculatorul pe care il inchisese violent cu cateva ore mai devreme. De data asta, unealta asta care ii fusese barca in apele visurilor urma sa-i slujeasca drept ancora pe un tarm solid. Il deschise, tasta o parola si accesa de pe ecran o iconita: “Yahoo Messenger”. Cu gesturi ferme dar cu mana usor tremurand, dadu cateva comenzi pe ecran care urmau sa inlature orice suferinta: “Delete message archive”. Primul pas. Zile sau ani intregi de amintiri disparura in cateva secunde. “Ce simplu e….” ii sopti Ratiunea gudurandu-se. “Gata Craciunuri, gata plimbari prin ploaie, gata nopti de iubire”. “Are you sure you want to delete this contact from your address book?” o intreba placid, egal, calculatorul. Pasul doi. Imaginea lui i se va evapora foarte curand din suflet. “Nimic nu rezista, nu-i asa?... Bravo, stiam ca poti sa o faci”, o lingusi din nou Ratiunea. “Hai sa te speli pe dinti si sa-ti pregatesti micul dejun. A, si nu uita ca maine trebuie sa platesti intretinerea”.

***

Undeva, in alta tara, pe alt continent, poza ei disparu de pe alt monitor, stearsa dintr-un singur click de mouse. “Click-ul asta a sunat ca un punct, de fapt ca un semn de exclamare la sfarsitul povestii noastre”, gandi el si oftand se ridica din fata calculatorului pentru a se duce la culcare.

O noua noapte se insinua in dreptul ferestrelor lui, o noapte pe care avea sa o doarma, de data asta. Ultimele trei nopti fusesera petrecute pe chat. De data asta avea sa se odihneasca intr-un somn fara vise.

Read more...

Dintr-o revista pentru femei...

"Întotdeauna" e cuvîntul femeilor, scria Oscar Wilde. Ele îl folosesc frecvent pentru a încerca să facă o aventură să dureze... o veşnicie. Şi atunci, ca să le dăm cîştig de cauză bărbaţilor şi să nu mai existe despărţiri cu reproşuri şi patimi, ar trebui să-l reinventăm pe "întotdeauna". Să-i mai restrîngem din imperative. Să transformăm "pînă cînd moartea ne va despărţi" în "pînă cînd ne vom despărţi".

"Nu a murit nimeni dintr-o despărţire!" mi-a spus cea mai bună prietenă. Lumea e plină de oameni care nu iubesc. Trăiesc, creează, se văd cu alţi oameni, fără să fie nevoie de cineva care să le umple gîndurile, şi sufletul, şi spaţiul dintre toate punctele disparate ale existenţei lor. Nu ştiu dacă asta e, cu adevărat, viaţă... Înclin să cred, cu aroganţa asumată a celor care au fost iubiţi cîndva, că e doar o amorţire dulce-amară, plină de amintirea a ceea ce a fost sau de visul a ceea ce ar putea să fie...

Prietena mea îmi spunea că, în viaţă, mai şi pierdem, din păcate. Chiar dacă îţi găseşti jumătatea, nu înseamnă că ai completat şi povestea. Şi cînd ceva nu e complet, unii merg mai departe. Eu însă mă tem că asta a fost şansa mea. Că astfel de scîntei ale sufletului, şoapte ale inimii, năluciri ale minţii nu mai am cum să simt. Că, omeneşte, nu se mai poate. Şi, tot omeneşte, nu am destulă putere să merg mai departe. Nu vreau să "îmi amintesc doar", vreau să "trăiesc încă". Nu vreau să clădesc ceva cînd ştiu că sufletul meu nu va fi zidit acolo, ci va pluti spre alte şi alte castele. Nu mai vreau să caut. De ce să caut iar şi iar? Doar pentru că s-a întîmplat să iubesc prea complet şi necondiţionat ca să mi se poată răspunde cu aceeaşi dragoste? În viaţă, mai şi pierdem... Contează ceea ce ducem cu noi în suflet. Ceea ce ne face să trăim. Nu cred că mai există nimic după iubire. După iubirea mea. Şi asta mă face să încerc, atît cît voi fi lăsată, să nu trec dincolo. Chiar dacă nu sînt eu cea care primeşte ultima îmbrăţişare seara, surîsul meu înainte de a adormi zboară la el. Chiar dacă zilele aleargă nemiloase fără să îl văd, gîndul la el îmi dă străluciri verzi în ochi şi unduire caldă în glas. Chiar dacă nu are cum să îmi vadă izbînzile, păşesc cu grijă şi cu folos, aşa încît să fiu sigură că ar fi mîndru de mine. Şi chiar dacă nu îl găsesc lîngă mine cînd plîng, mă agăţ de nebunia clipelor cînd mă strîngea în braţe, întors acasă după o prea lungă rătăcire...

Îi spun în gînd prietenei mele: rămîn ancorată în acestă iubire, pentru că nu pot altfel. Şi nu invoc fatalitatea, sau destinul, nici nu îmi plîng de milă. E pur şi simplu voinţa mea. Nu mai vreau să mă gîndesc la ceea ce "se cuvine". M-am supus prea mult şi respectarea regulilor nu mi-a garantat fericirea, corectitudinea nu mi-a adus norocul, propria mea cenzură a sentimentelor nu s-a compensat cu vreun beneficiu profesional.

Nu, nu ştiu să mă despart de tine. Nu sînt în stare să urmez sfatul omului ales care a fost Octavian Paler şi să fac din terminarea poveştii noastre, mai mult dorită şi aşternută în vorbe decît trăită, un moment festiv. Un moment însemnat, de care să ne amintim cu zîmbet în suflet, ca de o mare şi sărbătorească răscruce de destine. Dar, dacă aş putea să fac asta, te-aş invita la despărţirea noastră. Vom visa în culori de şampanie şi ne vom împărtăşi cu dor şi voluptate fantasmele. Ne vom iubi pînă în zori, ca şi cînd nimic nu ne-a legat pînă acum şi nici nu ne va lega şi ne descoperim pentru cea dintîi şi cea din urmă dată. Ne-am întîlnit, am împărţit ceva, undeva, cîndva, ai plecat... Iar eu o să îmi amintesc de venirea ta, şi de plecarea ta, ca de două extremităţi ale unei drepte ce mi-a tăiat adînc prin viaţă şi prin gînduri, cu tremurat de cuget şi veste de furtună... Cu spaimă, şi nebunie, şi descărcare, şi lacrimi, şi zîmbete, şi iar furtună... Iar tu... tu o să iei cu tine parfumul părului meu din dimineţile în care te trezeai încătuşat în el... şi în mine... şi nu mai voiai să pleci... Şi eu, ca orice femeie, credeam că va fi pentru totdeauna...

Şi doar cînd durerea va fi poate prea greu de zăvorît adînc, adînc, în suflet, şi îmi va fi cumplită truda de a o împleti cu existenţa mea, voi trece şi eu, ca o umbră, în acest teritoriu mort de după iubire şi voi recunoaşte: am pierdut.

Te iubesc Pitik

Read more...

nu vreau să mă despart de tine

(...poezia nu-mi apartine...)
nu vreau să mă despart de tine / nu neapărat din iubire / ci pentru că / nu vreau să fiu singură din nou / îmi place cum mă iubeşti / cum ne plimbăm în frig noaptea / că te amuză să-ţi mănânc din farfurie / la restaurant / îmi plac atâtea lucruri cu tine / atuncifac o analiză iraţională, a / faptelor şi sentimentelor noastre / deloc pasionale, / ce mă îndeamnă să le tratez nebunesc / să fac din lipsa mea de interes / (poate doar o biată frică de a nu fi din nou rănită) / un spaţiu unde să ard / totul va fi invers / sentimentul nostru liniştit / îl voi trăi ca pe o tornadă ce spulberă / cerurile fără nori / ştiu că şi tu simţi la fel / tocmai ăsta ar putea fi / chimismul de care nu avem parte. / vreau să ne inventăm unul între noi / să ne aprindem într-o pasiune exterioară trupurilor / noastre / o pasiune ce o putem crea din vis / în suflet / nu pot să accept despărţirea noastră / e inutilă ca orice sfârşit de drum / mai bine să facem dintr-o iubire mică / una imensă în care să ne învelim / nu până la sfârşitul lumii / ci azi / poate mâine.

Te iubesc Pitik

Read more...