Cateodata am senzatia ca nu mai am loc in viata mea. Spuneti-i plictiseala, saturatie, iritare, detasare sau orice alt factor care va determina sa ma vizualizati pe mine in afara vietii mele. Din varii motive, ma trezesc uneori pe margine, fluierand, in timp ce particulele vietii mele isi continua nestingherite miscarea browniana. Ma uit eu ce ma uit la ele, dar la un moment dat, inevitabil, ma plictisesc... si atunci ma asez pe banca si ma pregatesc de lectura.
Ca daca tot n-am ce face pana incap la loc intre granitele existentei mele, macar sa citesc blogosfera.
Eram intr-o zi la serviciu, cu blogul afisat la status-ul de messenger bine mersi, cand ma abordeaza o colega de serviciu. Una cu care, desi imi este simpatica, nu am prea multe in comun, cu atat mai putin i-as oferi in viata de zi cu zi ofranda confesiunilor mele. Tipa imi citise blogul cap-coada (si prin coada ma refer la primele postari de anul trecut, unde nu eram decat eu, el si jalea) si cand ajunsese la framantarile mele sentimentale, se simtise un pic stanjenita. Dar continuase a citi, ca era public si pus era la dispozitia ei de subsemnata, numai ca dupa ce si-a terminat lectura, a doborat-o jena si s-a simtit nevoita sa-si ceara scuze pe messenger. Eu, un pic nedumerita, nu intelegeam cu ce gresise. "M-am simtit cam prost", mi-a explicat ea, "mi s-a parut ca iti invadez intimitatea".
Pe moment am ras si am asigurat-o ca a luat o supradoza de bun simt in dimineata respectiva si ca daca eu am publicat si popularizat o insiruire de cuvinte, accesul oricui la ele e perfect legitim. Ca desi imi pastrez dreptul la proprietate, e absurd sa pot controla accesul cuiva la trairile mele, cata vreme le-am pictat intr-un spatiu public.
Cateva zile mai tarziu am primit alt feedback, la fel de inedit. O cunostinta, din nou de sex feminin, (se pare ca ele au rabdarea sa citeasca un blog de la prima la ultima pagina) mi-a scris, tot pe messenger: "Voiam sa-ti zic ca te citesc si mi-au dat lacrimile, plang de-a binelea". "Opa", mi-am zis eu, "stai asa ca nu inteleg daca e de bine sau nu". O intreb unde s-a rupt zagazul, imi spune ca aici. "Imi plangi de mila?", o intreb. "Daca da, sa stii ca nu e cazul. Sunt bine, sincer". Nu stiam ce sa ii spun, daca sa o consolez sau sa ma las consolata, desi nu prea avea ce durere sa-mi aline. Ca eu ma uitam la Friends, bine mersi, si post-ul ala era scris cu vreun an in urma. Pana la urma am lamurit-o si pe ea, i-am zis ca sunt doar metafore - sa le citeasca, sa se bucure de ele si sa treaca mai departe. Si-a uscat lacrimile si si-a vazut de lectura. Problem solved.
Dupa aia am cazut pe ganduri. In ambele momente m-am simtit un pic stingherita. Faptul ca oamenii respectivi ma cunosteau in primul rand in afara blogosferei facea lucrurile mai delicate si pentru ei si pentru mine. Pentru ca in viata de zi cu zi n-au auzit niciodata atatea intimitati de la mine, pentru ca ne-am stabilit un ton si interactionam in consecinta lui, iar schimbarea acestui ton implica readaptarea la un anturaj care acum primeste o doza mare de informatie din parte-mi. Si nu mai pot face mare lucru pentru a usura aceasta tranzitie, pentru ca am pornit pe un drum fara cenzura, in care am publicat si voi strecura probabil si pe viitor trairi personale.
Totusi, nu ma pot abtine sa ma gandesc ca e mai usor sa scrii pentru necunoscuti, in stilul vecinului de compartiment de tren. Mesajului din sticla ii sta mai bine citit de un strain decat de oameni pe care in viata de zi cu zi abia ii saluti si incropesti doua-trei fraze de o mai mica sau mai mare complezenta. Pentru ca strainii poa' sa strambe din nas cand te lectureaza fara ca acest detaliu sa te afecteze mai departe de cenzurarea unui comentariu - pe cand in reteaua sociala ai lume de privit in ochi dupa ce le-ai trantit pe blog informatia ca tu aseara ai intrat cu masina intr-o pompa de benzina sau ca la 3 dimineata nu puteai sa dormi de dorul lui.
Asta e provocarea mea. Nu m-am ascuns dupa nici un alias, dupa identitati secrete sau realitati adaptate. Am patruns in blogosfera cu tot cu bagajul cu suflet si n-am de gand sa-l fac pierdut pe drum.
In lumina celor de mai sus, as numi blogosfera asa: one giant intrusive community - tresspassing allowed. Si cand simt nu mai am loc in viata mea, asa cum ziceam la inceput, patrund cu usurinta intr-a altora. Iar ospitalitatea e reciproca, asa ca tuturor musafirilor mei de aici, cunoscuti sau anonimi, le zic: bine v-am gasit la usa sufletului meu, va invit cu placere inauntru.
Read more...
