My blog has moved!

You should be automatically redirected in 3 seconds. If not, visit
http://raluxa.com
and update your bookmarks.

Poveste

Tuesday, March 10, 2009

Mica poveste scrisa de mine acum cativa ani, despre o scurta idila pe internet, ai caror protagonisti nu se intalnesc niciodata dar se plac fulgerator online, chatuiesc cateva zile pana cand ea afla ca el e insurat si etica o obliga sa inchida fereastra de conversatie....

Inchise calculatorul de la buton, fara sa se mai oboseasca sa urmeze comenzile de pe monitor ca sa se inchida ca lumea... la ora asta nu mai avea chef sa menajeze nimic.

Casa mirosea a aer statut si a fum de tigara acum, in primele ore ale diminetii...si i se parea ca peretii se sprijina pe ea, greoi, ca daca nu ar fi acolo, sustinandu-i cu privirea, s-ar pravali, subreziti si batrani. Pana si aerul de afara, care navalise inauntru cand deschisese fereastra, parea opac si prafuit...si toata amorteala asta ce o inconjura netulburata purta cu ea tacerea orasului care inca isi savura ultimele clipe de pasiune nocturna, netrezita la realitatea zilelor consumate tipic urban, in tramvaie, scari de bloc, supermarketuri sau birouri invelite in sticla. Orasul care isi deschisese bratele sa o primeasca acum cativa ani, numai ca sa le inchida intr-o imbratisare stransa in care se trezise subtil prizoniera si din care nu stia cum sa evadeze. Orasul care a iubit-o atat incat n-a vrut sa o lase sa plece, momind-o cu oportunitati frumos decorate dar fara substanta: job, casa, masina, tumult de capitala periferic europeana. Un carusel pornit vijelios care a incetinit pe parcurs, pentru a se transforma in final intr-un leagan ce scartaie a rutina.

Ar fi vrut sa nu mai fie nevoita sa mai doarma niciodata, sa ia un medicament sau sa faca o injectie care sa o tina treaza cativa ani, fara pauze de somn nedorite. Traise atata vis in ultima vreme incat gandul ca ar mai putea visa ii provoca un rau organic. “Ce schimbare brusca”, se gandi. Cu cateva ore in urma stapanea lumea, o lume care pornea de la hotarele fiintei ei si se intindea departe, departe, dincolo de tari si orase. "De ajuns!" Isi simtea capul de plumb, o vena pulsand la tampla i se arata din oglinda ca un ticait de ceas, marcand minute in sir de privit in gol la imaginea reflectata a propriei persoane. Parca ar fi baut cateva sticle de vin prost, si totusi nu facuse decat sa fumeze nesfarsit de mult, sa adune scrumiere intregi de chistoace pe care apoi sa le verse in cosul de gunoi si sa o ia de la capat. Se smulse din fata oglinzii si se duse in bucatarie. Deschizand dulapul de sub chiuveta de inox se uita in cos: parca de acolo ii ranjea insasi viata. Resturile de tigari tronau ca o evidenta a noptii ce isi dadea duhul - raspandite uniform in lacasul de plastic al sacului negru si lucios. "Cancer", gandi. "Ironie", isi aduse aminte apoi.

Asezata pe marginea patului, rememora acum ultima lui privire, aruncata cu durere din usa, peste umar, inainte de pasul care l-ar fi trecut dincolo de viata ei, peste pragul ridicat la rang de granita intre ea si realitatea de afara. Se uitase rugator: “Nu ma intelegi…incearca sa ma intelegi” si ea ramasese impietrita pe scaun, cu tamplele in maini, concentrandu-se sa poata intrerupe contactul vizual, sa nu se mai uite la el, sa nu-i mai sustina privirea. Sa sfarame calea pe care calatorisera atatea ganduri si senzatii. In mod ironic, tot ce-i venise in minte in secundele care abia se tarau era cantecul lui Hrusca, auzit in copilarie: “De la mine pan-la tine / Numai rauri de-ape line / Ochii tai…” Intre ochii lor era acum un rau de lava. “Nu sunt un om rau” staruise el fara convingere. “Stiu” ar fi vrut ea sa-i spuna, sa il asigure, sa il convinga ea pe el, asa cum de multe ori facuse, iubitoare... Dar tamplele ii strangeau mainile si ea nu si le putea misca, se gandise ca de obicei e invers, tamplele ti le strangi in maini nu?...ori ea isi simtea palmele captive…Prizoniere ale creierului. “Nu te pot chema inapoi” incercase ea sa-i transmita din ochi. Drumul acela pe care il batusera mii de chemari se inchisese…. “Vino singur” mai voia sa-i spuna, dar usa se trantise deja in urma lui. Nu el o trantise, nu facuse deloc zgomot, dar ea auzise corpul metalic al usii rasunand cu putere, punand punct, asezand un semn de exclamare la sfarsit. Sfarsitul a ceea ce fusese povestea lor.


Hm. Cine a ales cuvantul “poveste” pentru a descrie relatia dintre un barbat si o femeie avusese probabil in cap imaginea lor: el si ea, impreuna. Desprinsi din basmele cu Feti Frumosi si Ilene Cosanzene, sau mai degraba cu regi si cu printese…Nobili, frumosi, nebuni. Oare el fusese urat inainte sa o cunoasca? Oare ea fusese neatragatoare inainte sa se oglindeasca in chipul lui precum facuse Narcis cu apa lacului, gasindu-se deodata frumoasa precum eroul din legenda?....dar cine mai stia viata de dinainte, si mai ales cine si-ar fi dorit sa isi aduca aminte de ea? Cata vreme au fost ei doi impreuna, timpul s-a oprit in loc, incremenit in adoratie fata de acest cuplu care il sfida de parca ar fi stiut secretul Eternitatii. Si Eternitatea fusese inchisa in captivitatea catorva zile. Cate?...doua sau trei?…sau doua sau trei mii?…

Isi simtise jumatate de viata petrecandu-se alaturi de el, se bucurasera de Craciunuri ninse, de veri arzand in soare torid, de inceputuri de zile cu aroma de cafea aburinda pe care el i-o adusese de mii de ori la pat, cu acelasi zambet de dimineata pe chip, fericit sa inceapa o zi cu ea… de seri in care se uitasera unul la altul fascinati ore in sir, fara sa se atinga, fara sa scoata un sunet, pierzandu-se fiecare in privirea celuilalt si schimband mii de mesaje fara ca o singura vorba sa strapunga tacerea ce ii pazea mandra, garda de corp ad-hoc a unui rege si a unei printese. Fusesera in vacante impreuna si dansasera pe plaja rock-and-roll nebun, pentru ca mai apoi sa topeasca in saruturi toate acordurile de cantece pe care le adunasera o data cu scoicile de la malul marii…Iar la munte zapada fiecarei ierni le facuse cadou bulgari cu care sa se bata razand si fulgi pe care sa ii priveasca linistiti, tacuti, deplini.

Si mai presus de orice sentiment, trupurile lor imbratisate in fiece noapte. Sete si foame de carnea si sangele celuilalt, potolita in ceasuri de pasiune nebuna, dezlantuita parca din magie. Se regaseau mereu, un Adam si o Eva care muscau din fructul delicios al iubirii carnale, primii si singurii oameni de pe pamant, fara de care intreaga omenire n-ar fi fost posibila, doi nerusinati pasind tot mai departe pe taramul iubirii pana cand deveneau o singura fiinta ancorata in ea insasi. Orgasme ce zguduiau vazduhul ii aruncau in al noualea cer doar pentru a-i cobori vijelios inapoi in realitate, transpirati, tremurand, tinandu-se in brate ca pe comori pretioase, ca si cum fiecare si-ar fi tinut in palme propria inima.

A ei era acum de piatra, zvacnind inauntru, strivindu-o. Ziua incepuse de ceva vreme, stia asta pentru ca auzea cum vecina ei de palier isi incuie grijulie usa de la apartament si se indreapta spre scarile blocului. De obicei asta nu se intampla inainte de ceasul 9 al diminetii. Patru ore zburasera ca o singura clipa: Eternitatea isi revendica tributul pentru captivitatea in care se aflase pana atunci. Timpul incepuse din nou sa curga, furios ca fusese oprit in loc, alergand sa recupereze tot ceea ce ei doi furasera. Tintui scrumiera cu privirea: se umpluse la loc. “Cancer” gandi. “Ironie”, isi aduse iar aminte.

De ce ironie? Oare pentru ca stiuse din prima clipa cand il vazuse, de fapt dinainte sa-l vada cu adevarat, din vremea cand pentru ea, el nu era decat o frantura de soapta si o frantura de vis? Calm si cu convingere, ignorase tipatul launtric ce o avertiza ca tot ce face e sa-l imprumute de la cineva, si parase toate semnele care periodic, neobosite, ii atineau calea doar pentru a-i mai arata o data adevarul stiut de amandoi. Vreme de zeci de ceasuri sau zeci de ani, nu intrebase nimic, stiind ca raspunsul va aduce cu el un final taios si nedorit. Ba dimpotriva: sfidase brav evidenta. “Nu e decat un vis” era refrenul care ii asigura o constiinta nepatata si o inima intacta, animata de o iubire pe care o trimitea de fiecare data in oniric…. Si Iubirea i se intorcea de fiecare data ca un bumerang in cele mai concrete colturi ale realitatii incercand sa ii arate ca nu poate fi prizoniera unui vis. “Te iubesc asa cum stiu ca stii ca se poate iubi” ii spusese el in noaptea adevarului. I-l ceruse singura, invinsa de o morala pe care nu si-ar fi dorit-o. Acum morala biruise si avusese grija sa o faca astfel incat sa doara…

Flash-back. Chipul lui, odinioara imbujorat de dragoste, avea acum o paloare cadaverica. Ii simtea cuvintele innodandu-se in gat si ii vedea ochii de jar inotand in lacrimi. Lacrimi? Uitase gustul lor. Se aplecase sa i le sarute pe ale lui si deodata le gasise pe ale ei…la fel de fierbinti, la fel de limpezi, lacrimile lor se amestecasera la fel cum altadata li se uneau trupurile in inclestarea pasiunii. Erau ultimele clipe impreuna, era dureros de constienta de asta si numarandu-le, intelese ca trebuie sa faca ceva. “Ok…trebuie sa pleci” Cuvintele ei rasunasera singure, ca o sentinta. Se uitase la el si gasise confirmarea tacita in gesturile cu care el se ridicase de langa ea. Nici o cearta, nici un protest. Frumos ca si inceputul, frumos ca povestea lor, finalul se petrecea firesc, semn ca asta trebuia sa se intample. “Nu poate sa doara mai tare” gandise ea in timp ce il vedea indepartandu-se, zece centimetri, treizeci de centimetri, doi metri si apoi in cadrul usii, gata sa iasa din viata ei, din viata lor. Si apoi….se oprise. Se intorsese si o privise, fara un cuvant, si privirea lui il implora sa nu-l condamne, sa-l inteleaga, sa-l ierte.

“Dumnezeule” gandi ea acum, “eu ar fi trebuit sa-mi cer iertare. Am stiut mereu. Faptul ca am tacut nu ma face mai putin vinovata”. Privi in jur, nu mai avea cui sa-si ceara iertare. Casa in care rasunasera de atatea ori rasete pline acum rezona a cavou, in timp ce Ratiunea i se revolta: “A fost doar un vis. Visele nu au voie sa te afecteze pentru ca tu esti reala! Nu esti vinovata, pentru ca nu s-a intamplat nimic! Si peste jumatate de ora pleci la serviciu. Haide, aranjeaza-te un pic, arati execrabil! Si de acum iti interzic sa mai fumezi pentru ca ne face rau la amandoua. Ce haine ai de gand sa porti azi?” Avalansa de ganduri o inviora un pic, Ratiunea ei functiona ireprosabil de fiecare data. Unde o lasase pana atunci? Avea dreptate, nimic nu era real, totul fusese doar un vis, iar el, iubitul ei, nu mai exista pentru ca nu-i mai dadea ea voie sa existe. In fond, era atat de simplu. In cateva minute totul s-ar fi terminat, aerul ar fi devenit respirabil, soarele ar fi stralucit cu putere pe cer si ochii ei s-ar fi limpezit ca prin farmec.

Inspira adanc – stia ce trebuie sa faca. Inainta cu pasi repezi pe covorul care ii absorbea pasii, alintandu-i talpile, pana la calculatorul pe care il inchisese violent cu cateva ore mai devreme. De data asta, unealta asta care ii fusese barca in apele visurilor urma sa-i slujeasca drept ancora pe un tarm solid. Il deschise, tasta o parola si accesa de pe ecran o iconita: “Yahoo Messenger”. Cu gesturi ferme dar cu mana usor tremurand, dadu cateva comenzi pe ecran care urmau sa inlature orice suferinta: “Delete message archive”. Primul pas. Zile sau ani intregi de amintiri disparura in cateva secunde. “Ce simplu e….” ii sopti Ratiunea gudurandu-se. “Gata Craciunuri, gata plimbari prin ploaie, gata nopti de iubire”. “Are you sure you want to delete this contact from your address book?” o intreba placid, egal, calculatorul. Pasul doi. Imaginea lui i se va evapora foarte curand din suflet. “Nimic nu rezista, nu-i asa?... Bravo, stiam ca poti sa o faci”, o lingusi din nou Ratiunea. “Hai sa te speli pe dinti si sa-ti pregatesti micul dejun. A, si nu uita ca maine trebuie sa platesti intretinerea”.

***

Undeva, in alta tara, pe alt continent, poza ei disparu de pe alt monitor, stearsa dintr-un singur click de mouse. “Click-ul asta a sunat ca un punct, de fapt ca un semn de exclamare la sfarsitul povestii noastre”, gandi el si oftand se ridica din fata calculatorului pentru a se duce la culcare.

O noua noapte se insinua in dreptul ferestrelor lui, o noapte pe care avea sa o doarma, de data asta. Ultimele trei nopti fusesera petrecute pe chat. De data asta avea sa se odihneasca intr-un somn fara vise.

2 comments:

locdereactionat March 11, 2009 at 2:28 PM  

Sad... but true! Second Life.. RedLight..... Get a life, people!

raluxa March 11, 2009 at 2:59 PM  

Cand scriam asta nu existau nici second life nici redlight...si calculatorul inchis de la buton se inchidea brusc, nu-si dadea frumos shut down la windows...daca ai citit toata povestea, se intrezareste detaliul asta pe undeva. Si nu e vorba de mine, e un personaj de-al meu, asa ca urarea 'get a life' nu se aplica;)

Post a Comment

Comment moderation is OFF.

Please avoid posting comments as Anonymous. Choose Name/URL from the dropdown list and give me a name to reply to. The URL field is optional.