Despre curaj

M-am intrebat si eu, s-au intrebat probabil si vizitatorii nimeriti pe acest blog:
Cum poti sa scrii ceva atat de personal pe o pagina web la care oricine poate avea acces?
Adevarul e ca as fi putut scrie despre orice. Am absolvit Jurnalismul (la stat- sic, Zoso) si i-am mai ars si un Master in Comunicare dupa aia. Ca le practic la fel de intens cum practic si crescatoria de struti, e altceva. Dar mi-as fi putut aduna fortele publicistice pentru un blog pe teme diverse, de genul "ce am mai vazut azi" sau "ce cred despre cutare lucru si tin sa impartasesc lumii". Asta nu inseamna ca nu apreciez acel tip de blog, atunci cand e de calitate .(Zoso, glumeam cu facultatea aia la stat. Esti mai jurnalist decat o sa fiu eu in o mie de vieti)
Asa.. sa revenim...caci nu vreau sa ma lansez in dezbateri cu si despre greii blogosferei romanesti.
Blogul asta e conceput sa fie foaaarte personal. De aceea, majoritatea post-urilor au comentariile dezactivate. Poate sunt lasa, dar cand cumperi o carte de eseuri, iti pastrezi comentariile pentru tine, le scrii cel mult pe marginea paginilor, dar nu le adaugi in toate exemplarele tirajului.
Poate mi se reproseaza ca nu scriu intr-un fisier Word pe care sa il tin salvat pe laptop, departe de ochii intrusilor. Chestia asta e un cliseu deja, si sunt curioasa cati oameni practica jurnalul in Word. Cand m-am aplecat asupra acestui blog, nu scrisesem nimic pe tema iubirii mele imposibile, cel mult cateva sms-uri. Majoritatea netrimise. Dar cine n-a incercat tentatia de a-si inchide mesajul intr-o sticla si a-i da drumul in larg? Cine nu intelege menirea unui articol de a fugi in lume pentru a-si gasi cititorii? Cine nu s-a simtit, cel putin o data, stapanul lumii literelor dupa ce a stat aplecat asupra laptopului o ora, cu cafeaua alaturi, cu scrumiera umplandu-se pe nesimtite, pentru ca in final sa dea "publish" si sa isi vada copilul acolo, pe scena, promitand sa devina vedeta?
Blogul meu nu vrea notorietate, vrea doar sa traiasca, sa-si contureze o identitate. Scriu despre iubirea mea la fel cum au scris marii romantici ai lumii ((aroganta formulare, nu?), fara sa ma tem ca o sa ma sufoc in penibil. Scriu din prea-plinul inimii scrisori catre o inima inghetata. Il iubesc, si imi iubesc si dragostea pentru el.
E atat de putina iubire ramasa in lumea asta, incat simt nevoia sa o eliberez pe a mea. Si chiar daca nu va echilibra statistic cinismul si rautatea, voi sti ca mi-am infruntat temerile si mi-am gasit nesabuinta de a ma lasa descoperita. Si voi astepta ca ceva bun sa iasa din asta.
PS: Eduard, destinatarul scrisorilor mele, nu stie de existenta acestui blog. Nu m-ar deranja sa afle, mi-am asumat riscul de la prima postare. I l-am facut cadou asa cum inchini cuiva drag un gand bun - neconditionat si fara pretentii de certificare.