Unde nu e ordine...

In casa la mine e un corp de rafturi unde nu reusesc sa mentin ordinea, oricat as incerca. Periodic revin la organizari majore pe rafturile alea, recurg la elemente ajutatoare precum cosulete impletite care sa adaposteasca toate nimicurile, schimbari drastice de pozitionare, trieri masive de obiecte sau foi inutile. La doua zile dupa stradanie, haosul e din nou la locul lui, sustinut parca de entitati nevazute care trantesc acolo chei, facturi, bijuterii, accesorii de telefon sau de camera foto, reviste, pungi si alte asemenea. Acolo se afla, imun la interventiile mele, epicentrul dezordinii din apartament.

In inima mea adapostesc un sertar asemanator. E compartimentul unde l-am inghesuit pe el, cu bune si cu rele, unde armonia pe care o impun din cand in cand imi scapa de sub autoritate. Cand revin, descopar ca sentimentele limpezi sunt ravasite printre frustrari, amintirile pretioase au pete de detaliu intunecat si detasarea pe care abia am asezat-o acolo e strivita sub greutatea nostalgiei. Sertarul geme de atata incarcatura, nici macar nu se mai inchide bine, dar cumva gandul ca as putea sa-l golesc aruncand totul la gunoi ma sperie. Asa ca il port cu mine in fiecare zi, iar inima mea ii suporta sisific greutatea pentru ca nu sunt capabila sa ma despart de niciun lucru de acolo, nici macar de veninul care s-au strecurat miseleste pe alocuri.

Daca te uiti atent in ochii mei intr-o zi cu soare generos, vei vedea o umbra in adancul lor. E reflexia sertarului din inima mea, in care se tanguie amintiri, senzatii, trairi si vise. E locul unde nu pot face ordine si pe care privirea mea nu-l poate camufla.