Oare mai exista ceva?...

Oare mai exista acest blog? L-am abandonat si, odata cu el dar fara nici o legatura, m-am abandonat si pe mine. L-am pus "sub cheie" o perioada, dar cred ca il voi reda lumii. In fond, nu am nici un motiv sa introduc mesajul intr-o sticla pentru ca mai apoi sa o tin in vitrina - trebuie sa o arunc in valuri si sa sper ca nu se va izbi de stanci.

Oare mai exist eu, atat de sufocata in peisajul zilelor ce trec haotic, nazuros, fiecare nesemanand cu cealalta si nici una ducandu-ma spre tine. Creez crampeie de blog la volan, in timp ce astept la semafor verdele care ma va trimite la destinatia pur circumstantiala (circumstantial = unde nu ma poarta si inima, ci doar masina). Desenez fraze pentru blog dimineata, in timp ce zugravesc in oglinda o Raluca pe care o va vedea lumea in ziua respectiva. Trimit spre blog zeci de ganduri care nu vor aparea niciodata aici, pentru ca le-am scapat, s-au dizolvat pur si simplu inainte sa imi adun fortele si sa intru aici sa le introduc in sticla...

Fiecare crampei nenascut de blog - unele chiar poetice spre aproape groaza mea - era despre tine.

Oare mai existi tu, asa cum te tin eu minte, asa cum te vad si te aud in fiecare zi, acelasi crud salvator, acelasi milostiv calau, acelasi visator cimentat in concret, acelasi virtuos pagan?...

Dupa sase luni de tacere, cand te-am vazut am simtit la fel, cand am deschis gura sa vorbesc aveam aceleasi lucruri sa-ti spun. Ciudat este ca lunile astea le-am trait embrionic, cu simplul scop de a ma redezvolta, recreste, recompune. Experimentul a functionat - credeam - dar a functionat acolo, in eprubeta mea, ai carei pereti pareau indestructibili, ba mai mult, fiind de sticla, imi dadeau un oarecare acces la viata din afara, vedeam ca exista si credeam ca o traiesc si eu, paream credibil de refacuta, reintegrata, re...re...re. Ai venit, ai spart eprubeta, experimentul a esuat.

Si asta, prietene, este explicatia stiintifica :)

Revenind... dupa aceste sase luni (puteau la fel de bine sa fie sase zile) citesc post-urile mai vechi si ma regasesc, usor ingrozita, in fiecare cuvant...

Cand o sa ma vindec de tine?... Oare mai pot sa o fac? Oare mai vreau?

Viata fara tine ma otraveste, ma oboseste, ma urateste. Cateodata, cand sunt cu tine, scap cate o privire in oglinda si o complimentez pe fata care ma priveste de acolo. Ea este Raluca lui Edi, mai frumoasa, mai witty, mai sexy, face conversatie mai spumoasa si sandviciuri mai bune. Ei ii sta mai bine parul si ii stralucesc mai mult ochii. Are mai multa energie, iar uneori se simte de parca ar cuceri lumea. Mi-e atat de dor de ea, Edi. Aproape cat dor imi e de tine. Face parte dintr-un cuplu de invidiat, chiar daca apare atat de rar in viata mea...a lipsit toate lunile astea, a disparut odata cu tine intr-un cotlon din viata mea pe care l-am simtit asa cum simti un buzunar in care ai pus un lucru de valoare, portofelul, verigheta, si chiar daca nu umbli in el stii ca pretioasa incarcatura e inca acolo si ai grija in fiecare moment sa nu se piarda...

Anul asta, ziua mea a inceput exact ca anul trecut. A fost o suprapunere cu iz de miracol de Craciun intarziat. Nu conteaza ca de data asta era mai putina zapada afara (deloc...) si mai multe riduri pe fata Ralucai lui Edi. Am fost din nou ea... draga de ea. O Raluca ce poate fi trezita din somn de bipaitul unui simplu sms, pentru ca somnul ei nu e o refugiere, ci o anticipare. O Raluca in casa careia miroase a spuma de baie, nu a fum de tigara statut si rece. O Raluca in bratele careia doarme un singur Edi si cu atat mai dulce e somnul ei cu cat ii cauta degetul mare de la mana dreapta prin somn - si il gaseste. O Raluca ce doarme impletita in trupul lui si se odihneste pentru prima data de multe, multe luni....


Oare mai exista pe lumea asta o dragoste atat de mare, tintuita in sufletul meu de miile de dorinte - adresate fiecarui Dumnezeu care exista - de a mi te aduce inapoi?

Te iubesc Pitik