Am ramas fara "va urma"

De fiecare data cand ma incapatanez sa-mi fie dor de tine ma infurii. Pe tine, pe mine, pe ce a incaput intre noi. Nu e corect sa te vreau inapoi, inima de piatra.

Daca m-as ghida dupa toate legile moralei, ai fi de mult inculpat si condamnat la ignorare pe viata.

Uneori ma amuz cand aud in jurul meu sustinuta cu vehementa ideea de “a iubi neconditionat”. Multi, sau mai degraba multe, si-o agata la rever ca pe o insigna – da bine, zice ceva, acolo. Ce-o zice. Nu se stie prea exact. Rad: “Fraierilor nu stiti la ce va inhamati. Am fost acolo, nu e deloc placut. Credeti-ma pe cuvant si conditionati-va iubirile ca sa va fie bine”.

Daca m-as fi ghidat dupa legile moralei n-ai mai fi existat de mult in viata mea, dar am ales dragostea nebuna, fara ganduri, fara ingrjijorari, am plonjat in fiinta ta si m-am infruptat cu sete, cu disperare, cu gandul ca fiecare data cand te vad poate fi ultima, am trait cu indarjire si cu nesabuinta fiecare secunda, mi-am hranit cu nerusinare ochii cu imaginea ta holbandu-ma ca idioata la tine in timp ce intrebai “What?” nestiind de ce lungesc o privire, m-am lipit de tine pana am simtit transpiratia facandu-si loc intre noi, te-am mirosit ingropandu-mi fata in pieptul tau sau doar trecand pe langa tine prin casa, ti-am ascultat fiecare vorbulita cu atentie incercand sa vad ce e in spatele ei…

Toate simturile mele erau incordate la maxim in prezenta ta incercand sa ia cat mai mult din tine, sa-si faca provizii pentru cand nu te mai vedeam.

Inutil, mi se facea dor de tine in secunda in care plecai de langa mine.

Daca m-as fi ghidat dupa legile moralei si preceptele bunului simt intr-o relatie, asa cum le sabloneaza societatea in ziua de azi, trebuia sa iau atitudine, sa te parasesc, sa ma scandalizez pe absentele tale, infidelitatile tale, violenta, nepasarea, egoismul, lipsa de implicare, minciuna, dupa care sa ma autoconving ca am facut ce trebuia, ca mi-e mai bine fara tine, ca va aparea unul mai bun care sa ma faca sa te uit.

N-am putut.

Niciodata nu mi-a fost bine fara tine dupa ce te-am cunoscut.

Unii ar zice ca e doar adrenalina.

Eu stiu ca a fost dragoste.

A fost.

Stiu, timpul vindeca toate ranile.

Cat timp?

Tin minte ca odata cu tine, pe usa intra soarele in casa mea, chiar si la 3 noaptea. Iar diminetile cu tine erau mereu insorite, linistite si calde. Nu, nu glumesc – nici nu e o metafora banala. CHIAR ASA ERA. Nu am trait multe dimineti innorate cu tine. Ciudat, nu?

Ma trezeam pe bratul tau neintelegand cat de repede a venit dimineata si imi lasam sufletul pe perna ta in timp ce trupul meu se ducea sa faca cafeaua bombanind gelos ca a trebuit sa se ridice.

(Nu-mi auzi urletul?... Chiar nu se aude?)

Mi-e dor, dor, dor… si frige sub mine scaunul de calculator pe care stateai tu si uneori ma cataram in bratele tale ca o maimutica si te tineam de gat in timp ce tu ma cuprindeai cu o mana si tastai, amarat, chinuit, cu cealalta.

Nimeni n-a fost stapan pe trupul si sufletul meu asa cum le-ai stapanit tu – si ce dulce sclavie a fost… Acum sunt libera (oare?) cu pretul lui va urma…si mi-e frica sa pun the end.

Te iubesc Pitik.