Dintr-o revista pentru femei...
Sunday, February 17, 2008
"Nu a murit nimeni dintr-o despărţire!" mi-a spus cea mai bună prietenă. Lumea e plină de oameni care nu iubesc. Trăiesc, creează, se văd cu alţi oameni, fără să fie nevoie de cineva care să le umple gîndurile, şi sufletul, şi spaţiul dintre toate punctele disparate ale existenţei lor. Nu ştiu dacă asta e, cu adevărat, viaţă... Înclin să cred, cu aroganţa asumată a celor care au fost iubiţi cîndva, că e doar o amorţire dulce-amară, plină de amintirea a ceea ce a fost sau de visul a ceea ce ar putea să fie...
Prietena mea îmi spunea că, în viaţă, mai şi pierdem, din păcate. Chiar dacă îţi găseşti jumătatea, nu înseamnă că ai completat şi povestea. Şi cînd ceva nu e complet, unii merg mai departe. Eu însă mă tem că asta a fost şansa mea. Că astfel de scîntei ale sufletului, şoapte ale inimii, năluciri ale minţii nu mai am cum să simt. Că, omeneşte, nu se mai poate. Şi, tot omeneşte, nu am destulă putere să merg mai departe. Nu vreau să "îmi amintesc doar", vreau să "trăiesc încă". Nu vreau să clădesc ceva cînd ştiu că sufletul meu nu va fi zidit acolo, ci va pluti spre alte şi alte castele. Nu mai vreau să caut. De ce să caut iar şi iar? Doar pentru că s-a întîmplat să iubesc prea complet şi necondiţionat ca să mi se poată răspunde cu aceeaşi dragoste? În viaţă, mai şi pierdem... Contează ceea ce ducem cu noi în suflet. Ceea ce ne face să trăim. Nu cred că mai există nimic după iubire. După iubirea mea. Şi asta mă face să încerc, atît cît voi fi lăsată, să nu trec dincolo. Chiar dacă nu sînt eu cea care primeşte ultima îmbrăţişare seara, surîsul meu înainte de a adormi zboară la el. Chiar dacă zilele aleargă nemiloase fără să îl văd, gîndul la el îmi dă străluciri verzi în ochi şi unduire caldă în glas. Chiar dacă nu are cum să îmi vadă izbînzile, păşesc cu grijă şi cu folos, aşa încît să fiu sigură că ar fi mîndru de mine. Şi chiar dacă nu îl găsesc lîngă mine cînd plîng, mă agăţ de nebunia clipelor cînd mă strîngea în braţe, întors acasă după o prea lungă rătăcire...
Îi spun în gînd prietenei mele: rămîn ancorată în acestă iubire, pentru că nu pot altfel. Şi nu invoc fatalitatea, sau destinul, nici nu îmi plîng de milă. E pur şi simplu voinţa mea. Nu mai vreau să mă gîndesc la ceea ce "se cuvine". M-am supus prea mult şi respectarea regulilor nu mi-a garantat fericirea, corectitudinea nu mi-a adus norocul, propria mea cenzură a sentimentelor nu s-a compensat cu vreun beneficiu profesional.
Nu, nu ştiu să mă despart de tine. Nu sînt în stare să urmez sfatul omului ales care a fost Octavian Paler şi să fac din terminarea poveştii noastre, mai mult dorită şi aşternută în vorbe decît trăită, un moment festiv. Un moment însemnat, de care să ne amintim cu zîmbet în suflet, ca de o mare şi sărbătorească răscruce de destine. Dar, dacă aş putea să fac asta, te-aş invita la despărţirea noastră. Vom visa în culori de şampanie şi ne vom împărtăşi cu dor şi voluptate fantasmele. Ne vom iubi pînă în zori, ca şi cînd nimic nu ne-a legat pînă acum şi nici nu ne va lega şi ne descoperim pentru cea dintîi şi cea din urmă dată. Ne-am întîlnit, am împărţit ceva, undeva, cîndva, ai plecat... Iar eu o să îmi amintesc de venirea ta, şi de plecarea ta, ca de două extremităţi ale unei drepte ce mi-a tăiat adînc prin viaţă şi prin gînduri, cu tremurat de cuget şi veste de furtună... Cu spaimă, şi nebunie, şi descărcare, şi lacrimi, şi zîmbete, şi iar furtună... Iar tu... tu o să iei cu tine parfumul părului meu din dimineţile în care te trezeai încătuşat în el... şi în mine... şi nu mai voiai să pleci... Şi eu, ca orice femeie, credeam că va fi pentru totdeauna...
Şi doar cînd durerea va fi poate prea greu de zăvorît adînc, adînc, în suflet, şi îmi va fi cumplită truda de a o împleti cu existenţa mea, voi trece şi eu, ca o umbră, în acest teritoriu mort de după iubire şi voi recunoaşte: am pierdut.
Te iubesc Pitik
Read more...
